Este o institutie juridica noua, introdusa in sistemul de drept roman prin noul Cod de procedura civila, adoptat prin Legea nr. 134/2010, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea de punere in aplicare nr. 76/2012. Aceasta procedura nu este insa o inovatie a legiuitorului roman. O procedura similara (“saisine pour avis”) regasindu-se si in sistemul de drept francez.

In dreptul comunitar european exista, de asemenea, o procedura similara la care pot apela instantele judecatoresti nationale din statele membre ale Uniunii Europene. Ne referim aici la procedura preliminara (“preliminary ruling”) desfasurata in fata Curtii de Justitie a Uniunii Europene in baza art. 267 din Tratatul de Functionare a Uniunii Europene, care poate fi folosita insa numai in ceea ce priveste interpretarea normelor de drept comunitar sau stabilirea validitatii unei norme comunitare.

1. Reglementare

Procedura sesizarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementata in Cartea a II-a – Procedura contencioasa, Titlu III – Dispozitii privind asigurarea unei practice judiciare unitare, Capitolul II, art. 519 – 521 din noul Cod de procedura civila.

In cuprinsul acestor texte de lege sunt insa si norme de trimitere la art. 516 alin. (6)-(9) si respectiv art. 517 alin. (3) si art. 518 cuprinse in Capitolul I – Recursul in interesul legii din noul Cod de procedura civila, care devin astfel norme de reglementare si a procedurii de sesizare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile.

2. Obiectul sesizarii

Inalta Curte de Casatie si Justitie poate fi sesizata cu o cerere de pronuntare a unei hotarari prealabile numai pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv cu privire la interpretarea unor norme de drept (art. 519).

Desi textul face referire la “o” chestiune de drept, nimic nu se opune insa ca instanta de judecata sa sesizeze Inalta Curte de Casatie si Justitie pentru da o hotarare prealabila prin care sa dezlege, deodata, mai multe chestiuni de drept, bineinteles daca de lamurirea acestora depinde solutionarea pe fond a cauzei si fiecare dintre ele a primit o interpretare neunitara in practica judecatoreasca.

Pot fi obiect al interpretarii pe calea procedurii sesizarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie in temeiul art. 519, numai normele de drept national, interpretarea normelor de drept comunitar putand fi solicitata, cum am aratat mai sus, pe calea procedurii preliminare in fata Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

Este mai mult decat evident ca Inalta Curte de Casatie si Justitie nu va putea fi sesizata pentru a se pronunta asupra unor chestiuni de fapt in cadrul acestei proceduri.

Daca in reglementarea initiala (art. 512 din noul Cod de procedura civila, in forma adoptata prin Legea 134/2010) nu se specifica daca este vorba de o norma de drept substantial sau o norma de drept procesual, in reglementarea actuala (art. 519, prin renumerotarea data prin republicarea in baza Legii nr. 76/2012), se prevede expres ca de lamurirea chestiunii de drept supusa interpretarii trebuie sa depinda solutionarea pe fond a cauzei respective.

Prin urmare, in reglementarea actuala pot face obiect al sesizarii in temeiul art. 519 doar chestiunile de drept substantial, nu si chestiunile de drept procesual.

3. Conditii de admisibilitate

Textul art. 519 stabileste mai multe conditii cumulative cu privire la chestiunea de drept cu care poate fi sesizata Inalta Curte de Casatie si Justitie.

O prima conditie este aceea ca solutionarea pe fond a cauzei sa depinda de lamurirea chestiunii de drept cu care va fi sesizata Inalta Curte de Casatie si Justitie. Prin urmare, daca instanta de judecata in fata careia se judeca pe fond cauza, considera ca invocarea respectivei norme de drept ce necesita o dezlegare de principiu nu este pertinenta pentru solutionarea fondului cauzei, nu va sesiza Inalta Curte de Casatie si Justitie.

A doua conditie este aceea ca respectiva chestiune de drept sa fie “noua si asupra acesteia Inalta Curte de Casatie si Justitie sa nu fi statuat”.

Exprimarea este redundanta, avand in vedere ca o chestiune de drept asupra careia s-a statuat deja nu mai poate fi considerata noua, si deci nu mai era necesar a se preciza si aceasta. Probabil legiuitorul a urmarit sa explice ce se intelege prin “noua”, redactarea nefiind tocmai cea mai fericita.

A treia conditie este aceea ca respectiva chestiune de drept sa nu faca “obiectul unui recurs in interesul legii in curs de solutionare”. Desi textul face referire la recurs in interesul legii in curs de solutionare, evident ca nu pot face obiect al procedurii prevazute de art. 519 nici chestiunile de drept care au facut obiectul unui recurs in interesul legii solutionat, deoarece intr-o astfel de situatie nu este indeplinita conditia ca Inalta Curte de Casatie si Justitie sa nu fi statuat deja asupra chestiunii.

Ar putea face insa obiectul unei sesizari in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile, aspecte ale unei norme de drept care nu au fost clarificate in prima sesizare, deoarece Inalta Curte de Casatie si Justitie se pronunta numai asupra chestiunii de drept supusa dezlegarii si nu asupra tuturor aspectelor care privesc respectiva norma de drept (spre exemplu, hotararea prealabila ar putea clarifica modul de calcul al unui termen prevazut intr-o norma de drept, fara insa sa arate care sunt consecintele juridice ale nerespectarii acelui termen, acest ultim aspect putand face obiectul unei noi sesizari).

Desi art. 520 conditioneaza expres admisibilitatea unei astfel de sesizari a Inaltei Curte de Casatie si Justitie de indeplinirea doar a conditiilor prevazute de art. 519, din cuprinsul alin. 9 al art. 520 se desprinde si o a patra conditie (care exista de altfel in reglementarea initiala din art. 512, inainte de modificare si renumerotare), aceea ca respectiva chestiune de drept sa fi fost dezlegata in mod neunitar in practica instantelor judecatoresti.

Referitor la aceasta a conditie, trebuie mentionat ca spre deosebire de recursul in interesul legii, textul art. 512 nu impune ca hotararile prin care instantele au dat dezlegari diferite chestiunii de drept in discutie, sa fie definitive. Prin urmare, pot fi invocate pentru a dovedi ca o chestiune de drept a fost dezlegata in mod neunitar si hotarari care sunt sau ar putea fi, in momentul sesizarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie, supuse reformarii pe calea recursului sau apelului.

Se pune intrebarea daca Inalta Curte de Casatie si Justitie va putea declara ca inadmisibila o sesizare pe care, instanta in fata careia se judeca litigiul in care a fost ridicata chestiunea de drept, a considerat-o admisibila prin prisma conditiilor prevazute la art. 519.

Avand in vedere modul de derulare a procedurii de judecata in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie, unde nu va ajunge si dosarul aflat pe rolul instantei de judecata care a facut sesizarea, fapt care ar permite verificarea conditiei ca solutionarea in fond a respectivei cauze sa depinda de chestiunea de drept supusa dezlegarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie, consideram ca sub acest aspect Inalta Curte de Casatie si Justitie nu ar avea posibilitatea sa declare cererea inadmisibila. Inalta Curte de Casatie si Justitie ar putea insa sa verifice si sa considere ca nu sunt indeplinite celelalte conditii prevazute in art. 519 sau ca problema de drept a primit o dezlegare unitara in practica, opiniile diferite fiind doar razlete, si sa declare in consecinta sesizarea inadmisibila.

4. Competenta de sesizare

Potrivit art. 519 din noul Cod de procedura civila, Inalta Curte de Casatie si Justitie poate fi sesizata cu o cerere de pronuntare a unei hotarari prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept numai de catre o instanta judecatoreasca, mai exact de catre completul de judecata in fata careia s-a ridicat chestiunea de drept ce se cere a fi lamurita.

Textul art. 519 face referire strict la un complet de judecata al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, al curtii de apel sau tribunalului. Prin urmare, nu pot apela la aceasta procedura “completele de judecata” ale altor organe jurisdictionale, cum ar fi spre exemplu Consiliul National pentru Solutionarea

Contestatiilor in materia achizitiilor publice, sau un “complet de judecata” al unei Curti de Arbitraj.

Nu oricare instanta judecatoreasca insa poate sesiza in temeiul art. 519 Inalta Curte de Casatei si Justitie, ci doar instanta care este investita cu solutionarea cauzei in ultima instanta. Prin urmare, procedura pronuntarii unei hotarari prealabile nu poate fi urmata de catre un complet de judecata care solutioneaza cauza in apel, daca hotararea sa este supusa recursului, sau de catre un complet de judecata care solutioneaza cauza in fond, daca hotararea sa este supusa apelului sau recursului, cu atat mai mult daca este supusa atat apelului cat si recursului.

Totodata, din redactarea art. 519 din noul Cod de procedura civila reiese ca un complet de judecata al unei judecatorii nu poate sesiza Inalta Curte de Casatie si Justitie in scopul pronuntarii unei hotarari prealabile, chiar daca litigiul respectiv se judeca in ultima instanta in fata completului de la judecatorie.

Avand in vedere competenta de sesizare, consideram ca cererea pentru pronuntarea unei hotarari prealabile asupra unei chestiuni de drept, mai poate fi declarata inadmisibila de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, in situatiile in care sesizarea vine de la un complet de judecata al judecatoriei, de la un complet de judecata al altui organ jurisdictional decat o instanta sau de la un complet de judecata al tribunalului, curtii de apel sau Inaltei Curti de Casatie si Justitie, daca acesta nu judeca in ultima instanta cauza in cadrul careia s-a ridicat problema de drept ce necesita dezlegare.

5. Caracterul obligatoriu sau facultativ al procedurii

Potrivit art. 513 alin. 1 din reglementarea anterioara, procedura sesizarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept putea fi urmata atat din oficiu, de catre instanta de judecata, cat si la cererea partilor din litigiul respectiv. In reglementarea actuala, nu se mai prevede ca sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie in temeiul art. 519 se poate face si la cererea partilor.

Prin urmare, cel putin din vedere formal, initiativa declansarii procedurii prevazute de art. 519 a ramas atributul exclusiv al completului de judecata.

Desigur, partile in proces pot sa prezinte completului de judecata, prin note scrise, existenta practicii judiciare neunitare cu privire la o anume chestiune de drept, de a carei solutionare pe fond depinde si cauza respectiva, incercand astfel sa determine completul de judecata investit cu solutionarea acelei cauze sa initieze procedura prevazuta de art. 519.

Instanta de judecata in fata careia s-a ridicat problema de drept are facultatea si nu obligatia de a sesiza Inalta Curte de Casatie si Justitie, dupa cum reiese din textul art. 519 din noul Cod de procedura civila, care prevede ca un complet de judecata “va putea” solicita Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa pronunte o hotarare prin care sa dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept.

Prin urmare, completul de judecata in fata careia se judeca litigiul pe fond are prerogativa de a aprecia asupra pertinentei si utilitatii unei interpretari a Inaltei Curti de Casatie si Justitie pe chestiunea de drept ridicata.

6. Competenta de solutionare a cererii de pronuntare a unei hotarari prealabile asupra unor probleme de drept.

Competenta pronuntarii unei hotarari prealabile asupra unor chestiuni de drept ridicate in fata instantelor apartine in exclusivitate Inaltei Curti de Casatie si Justitie (art. 97 alin. 3 C. proc. civ.)

Sesizarea se judeca de un complet de judecatori din cadrul sectiei corespunzatoare materiei in care se judeca litigiul in care s-a ridicat respectiva chestiune de drept (art. 520 alin. 6 noul Cod de procedura civila), condus de presedintele sectiei sau, in caz de imposibilitate, de un judecator desemnat de acesta.

In cazul in care chestiunea de drept intereseaza activitatea mai multor sectii ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, sau la Inalta Curte de Casatie si Justitie nu exista o sectie corespunzatoare aceleia care a facut sesizarea, competenta pronuntarii unei hotarari prealabile apartine unui complet de judecatori din cadrul sectiilor interesate si in compunerea caruia vor intra in mod obligatoriu si presedintii sectiilor interesate, precum si presedintele, sau in lipsa acestuia, unul din vicepresedintii Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care va si prezida completul astfel constituit.

7. Procedura de judecata

Procedura de judecata cuprinde doua faze. Prima etapa se deruleaza in fata instantei investita cu solutionarea litigiului in care a fost ridicata chestiunea de drept ce necesita a fi dezlegata in principiu de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. A doua etapa se desfasoara in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

a) Procedura in fata instantei judecatoresti investita cu solutionarea litigiului in care a fost ridicata chestiunea de drept ce necesita a fi dezlegata

Sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu o cerere de pronuntare a unei hotarari prealabile asupra unor chestiuni de drept, se face potrivit art. 520 alin. 1 numai dupa ce a fost pusa in dezbatere, in contradictoriu, intre partile in litigiu.

Sesizarea poate fi formulata, oricand pe parcursul judecatii, pana la inchiderea dezbaterilor, in fata completului de judecata care judeca in ultima instanta litigiul respectiv. Procedura prevazuta de art. 519 este scutita de plata taxei judiciare de timbru.

Incheierea instantei de sesizare a Inaltei Curti trebuie sa cuprinda chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegata, motivele care sustin admisibilitatea sesizarii potrivit art. 519, punctul de vedere al completului de judecata si al partilor, prezentarea jurisprudentei cu evidentierea caracterului neunitar al acesteia, datele de identificare ale p?r?ilor sau ale reprezentan?ilor acestora, în vederea îndeplinirii procedurii de comunicare a raportului.

Desi art. 520 nu prevede, ca in cazul recursului in interesul legii, obligatia de a anexa sesizarii adresate Inaltei Curti de Casatie si Justitie hotararile judecatoresti prin care chestiunea de drept a primit o dezlegare diferita, instanta va trebui sa indice respectivele hotarari si sa le anexeze sesizarii, astfel cum reiese de altfel si din modelul de incheiere publicat pe internet, in scopul evidentierii caracterului neunitar al practicii judecatoresti in interpretarea normei de drept.

Incheierea de admitere, prin care se sesizeaza Inalta Curte de Casatie si Justitie pentru a se pronunta asupra chestiunii de drept ridicate, nu este supusa niciunei cai de atac.

Art. 520 alin. 2 prevede ca prin incheierea de sesizare a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, cauza in care s-a ridicat respectiva chestiune va fi suspendata pana la pronuntarea hotararii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Referitor la suspendarea judecatii cauzei aflate pe rolul instantei judecatoresti in fata careia s-a ridicat chestiunea de drept, trebuie observat ca este o suspendare de drept, care se incadreaza in textul art. 412 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedura civila, instanta fiind obligata prin lege sa ia aceasta masura in situatia in care a decis sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Potrivit art. 520 alin. 4, si cauzele similare aflate pe rolul instantelor judecatoresti, a caror solutionare pe fond depinde de dezlegarea aceleiasi chestiuni de drept, pot fi suspendate pana la solutionarea sesizarii de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. In cazul acestora insa, suspendarea nu mai este obligatorie, ci facultativa, incadrandu-se in textul art. 413 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedura civila.

Suspendarea judecatii cauzei aflate pe rolul instantei judecatoresti in fata careia s-a ridicat chestiunea de drept supusa dezlegarii in principiu, opereaza pana la pronuntarea hotararii prealabile de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. Pentru celelalte cauze similare, art. 520 alin. 4 din C. proc. civ. prevede ca suspendarea, in situatia in care este dispusa de instanta, opereaza pana la “solutionarea sesizarii”, ceea ce in opinia noastra inseamna tot pana la pronuntarii hotararii prealabile.

Mentionam ca, pe pagina de internet a Inaltei Curti de Casatie si Justitie se gaseste publicat atat un model de incheiere de sesizare in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile, cat si un ghid pentru formularea unei sesizari prealabile, ambele documente fiind adresate instantelor judecatoresti.

b) Procedura in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie

La primirea sesizarii, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie, sau in lipsa acestuia unul din vicepresedinti sau persoana desemnata de acestia, va repartiza sesizarea catre sectia corespunzatoare instantei in fata careia s-a ridicat chestiunea de drept supusa dezlegarii, sau, in cazul in care chestiunea de drept intereseaza mai multe sectii, catre presedintii sectiilor interesate in solutionarea sesizarii.

Codul de procedura civila nu prevede participarea obligatorie a procurorului la judecarea sesizarii, aceasta este insa posibila in virtutea art. 90 alin. (2) din Codul de procedura civila.

Dupa alcatuirea completului, presedintele acestuia va desemna un judecator pentru a intocmi un raport asupra problemei de drept ce necesita a fi dezlegata. In cazul in care sesizarea va fi repartizata catre mai multe sectii ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, dupa alcatuirea completului, presedintele acestuia va desemna cate un judecator raportor din cadrul fiecarei sectii. Potrivit art. 520 alin. 7 si alin. 8 din Codul de procedura civila, judecatorii raportori nu sunt incompatibili, ceea ce inseamna ca pot face parte din completul de judecata alcatuit pentru judecarea sesizarii.

In scopul asigurarii publicitatii sesizarilor formulate in temeiul art. 519, legiuitorul a prevazut la alin. 3 al art. 520, obligatia publicarii acestora, dupa inregistrarea lor, pe pagina de internet a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Conform art. 520 alin. (11) care face trimitere la art. 516 alin. (6)–(9) din Codul de procedura civila, in vederea intocmirii raportului presedintele completului va putea solicita opinia scrisa asupra chestiunii de drept in discutie, unor specialisti recunoscuti in domeniu, care vor indeplini astfel rolul de amicus curiae in aceasta procedura in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie .

Raportul va cuprinde solutiile diferite date chestiunii de drept si argumentele pe care se fundamenteaza acestea, jurisprudenta relevanta a Curtii Constitutionale, a Curtii Europene a Drepturilor Omului sau a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, daca este cazul, doctrina in materie, opinia specialistilor consultati, daca s-a cerut, si propunerea motivata de dezlegare a chestiunii de drept, cu care a fost sesizata Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Desi sesizarea se judeca fara citarea partilor din dosarul in care s-a ridicat chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegata (art. 520 alin. 12), caracterul contradictoriu al procedurii este asigurat si in faza desfasurata in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie, prin posibilitatea data partilor de a depune in scris punctele lor de vedere cu privire la problema de drept (art. 520 alin. 10). In acest sens, raportul intocmit de judecatorul raportor, sau dupa caz de judecatorii raportori, va fi comunicat partilor, care pot depune in scris punctele lor de vedere intr-un termen de 15 zile de la comunicarea raportului. Ca si in cazul recursului, pentru ca in aceasta procedura in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie se vor discuta numai chestiuni juridice care necesita o pregatire specializata, punctele de vedere ale partilor vor putea fi depuse numai sub semnatura unui consilier juridic sau avocat.

Sesizarea se judeca potrivit art. 520 alin. (12) in cel mult 3 luni de la data investirii. Prin urmare, in cadrul acestui termen, trebuie intocmit raportul si comunicat partilor cu respectarea dreptului acestora de a depune punctele lor de vedere intr-un termen de 15 zile, trebuie convocat completul in sedinta cu respectarea termenului de cel putin 20 de zile inainte de desfasurare a sedintei.

8. Hotararea prealabila pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Asupra chestiunii de drept care s-a solicitat a fi dezlegata de principiu completul constituit conform dispozitiilor art. 520, se pronunta prin decizie.

Solutia data chestiunii se adopta cu votul a doua treimi din numarul judecatorilor completului (art. 520 alin. 12). Important de subliniat este faptul ca legea nu permite abtineri de la vot, obligand astfel pe fiecare judecator sa se ralieze uneia dintre solutiile diferite primite de chestiunea de drept.

Decizia se motiveaza in termen de 30 de zile de la pronuntare si se publica in 15 zile de la motivare in Monitorul Oficial, Partea I. (art. 521 alin. 2 care face trimitere la art. 517 alin. 3). Decizia devine obligatorie pentru instanta care a solicitat dezlegarea chestiunii de drept solutionata, de la data pronuntarii ei, iar pentru celelalte instante de la data publicarii ei in Monitorul Oficial.

Atat instanta care a solicitat dezlegarea chestiunii de drept solutionata, cat si toate celelalte instante judecatoresti, sunt tinute de interpretarea normei de drept data de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. Prin urmare, ea isi va produce efecte si in orice alte cauze pendinte sau viitoare in care este aplicabila norma de drept interpretata (erga omnes). Decizia nu-si produce efecte asupra asupra cauzelor solutionate definitiv in care norma de drept a fost deja interpretata diferit fata de solutia data de Inalta Curte de Casatie si Justitie. Pronuntarea unei hotarari prealabile nu se regaseste printre motivele de revizuire stabilite in noul Cod de procedura civila.

Prevederile art. 521 nu stabilesc ce va cuprinde hotararea prealabila pronuntata. Insa cel mai probabil, dupa modelul procedurii preliminary ruling desfasurata in fata Curtii de Justitie a Uniunii Europene, in prima parte a hotararii va fi redata chestiunea de drept supusa dezlegarii, in partea a doua va fi examinata chestiunea de drept si expuse consideratiile care au stat la baza solutiei adoptate de Inalta Curte de Casatie si Justitie, iar in ultima parte vor fi prezentate concluziile la care a ajuns Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Ramane de vazut daca Inalta Curte de Casatie si Justitie, va utiliza o formulare similara celei care precede dispozitivul hotararii utilizata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene, respectiv “Curtea, pronuntandu-se asupra chestiunii de drept supusa dezlegarii, statueaza in drept” sau va utiliza alta formulare.

9. Concluzii

Alaturi de recursul in interesul legii, acest instrument juridic nou introdus de legiuitor este menit sa asigure indeplinirea rolului instantei supreme stabilit prin art. 18 alin. 2 din L nr. 304/2004, republicata, privind organizarea judiciara, de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre instantele judecatoresti.

Spre deosebire insa de recursul in interesul legii care intervine atunci cand jurisprudenta a ajuns deja in situatia de a fi caracterizata neunitara, procedura sesizarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie pentru pronuntarea unei hotarari prealabile asupra unei chestiuni de drept se vrea a fi o cale prin care sa se previna aparitia unei jurisprudente neunitare.

1. numele şi prenumele, precum şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului;
2. numele şi prenumele, codul numeric personal, dacă este cunoscut, şi domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, dacă sunt cunoscute, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar;
3. suma ce reprezintă obiectul creanţei, temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei de plată, perioada la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută plata şi orice element necesar pentru determinarea datoriei;
4. suma ce reprezintă dobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii. Dacă părţile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica rata dobânzii de referinţă stabilită de Banca Naţională a României. Rata de referinţă în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului se aplică pe întregul semestru.
   Creditorul poate să pretindă daune-interese suplimentare pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea sumelor ca urmare a neexecutării la timp a obligaţiilor de către debitor.
5. semnătura creditorului.

La cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia în numărul de exemplare necesar pentru fiecare parte aflată în litigiu şi desigur pentru instanţă.
Dovada comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă.
Debitorul este obligat să conteste creanţa aşa dupa cum se menţionează la art. 1020 NCPC.Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor.
Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele inscrisurile, iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată prin încheiere (debitorul va putea fi chemat din nou in judecata dar potrivit dreptului comun).
În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere.
În cazul în care debitorul nu contestă creanţa, este obligatorie emiterea ordonanţei de plată.
Dacă instanţa, ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite o ordonanţă de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată.
Dacă instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite ordonanţa de plată numai pentru această parte, stabilind şi termenul de plată. În acest caz, creditorul poate formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului datoriei.
Termenul de plată prevăzut pentru plata creanţelor nu va fi mai mic de 10 zile şi nici nu va depăşi 30 de zile de la data comunicării ordonanţei. Judecătorul nu va putea stabili alt termen de plată, decât dacă părţile se înţeleg în acest sens.
Ordonanţa de plată este executorie chiar dacă este atacată cu cerere în anulare, şi are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare.
Ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare, acesta reprezentând un aspect pozitiv pentru creditor faţă de procedura introducerii cererii de chemare în judecata potrivit dreptului comun în care hotărârea nu mai este executorie după etapa judecării pe fond a cauzei (indiferent dacă ne referim la profesionişti ori neprofesionişti).
O noutate adusă de NCPC privind procedura ordonanţei de plată constă în faptul că sunt definite şi autorităţile contractante ce pot fi parte în această procedură specială, astfel că prin autoritate contractantă se înţelege:

1. orice autoritate publică a statului român sau a unui stat membru al Uniunii Europene, care acţionează la nivel central, regional sau local;
2. orice organism de drept public, altul decât cele prevăzute la lit. a), cu personalitate juridică, care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general, fără scop lucrativ, şi care se află în cel puţin una dintre următoarele situaţii:
   1. este finanţat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit. a);
   2. se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi contractante, astfel cum este definită la lit. a);
   3. în componenţa consiliului de administraţie ori, după caz, a consiliului de supraveghere şi directoratului, mai mult de jumătate din numărul membrilor sunt numiţi de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit. a);
3. orice asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele prevăzute la lit. a) sau b).

O altă noutate adusă de NCPC rezidă în faptul că pe citaţia pentru debitor se va preciza că este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată, făcându-se menţiune că, în cazul nedepunerii întâmpinării, instanţa, faţă de împrejurările cauzei, poate considera aceasta ca o recunoaştere a pretenţiilor creditorului, dar Întâmpinarea nu se comunică reclamantului, care va lua cunoştinţă de cuprinsul acesteia de la dosarul cauzei.

Apreciem că necomunicarea Întâmpinării reclamantului creditor este de natură să pună în dificultate creditorul care va trebui să îşi formuleze apărarea “pe loc” şi să aducă contra-argumente celor susţinute de debitor prin Întâmpinare care pot fi atât apărări pe fond de care nu are cunoştinţă, cât şi excepţii care ar trebui analizate mai temeinic.
Durata procedurii – În cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare, ordonanţa de plată va fi emisă în termen de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii.

Nu intră în calculul termenului de 45 zile perioada necesară pentru comunicarea actelor de procedură şi întârzierea cauzată de creditor, inclusiv ca urmare a modificării sau completării cererii.
Cererea în anulare – Debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării, impotriva ordonanţei de plată.

Noutatea adusa de NCPC în privinţa formulării Cererii în anulare constă în faptul că aceasta poate fi introdusă şi de creditor împotriva încheierilor prevăzute la art. 1.020 alin. (1) şi (2), precum şi împotriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1.021 alin. (2), în termenul de 10 zile de la comunicare ( În reglementările anterioare cu privire la somaţia de plată sau ordonanţa de plată, nu exista aceasta posibilitate ca şi creditorul să promoveze cerere în anulare).

Cererea în anulare nu suspendă executarea. Suspendarea va putea fi însă încuviinţată, la cererea debitorului, numai cu dare de cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanţă.

Dacă instanţa învestită admite, în tot sau în parte, cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa, în tot sau, după caz, în parte, pronunţând o hotărâre definitivă

Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă.
Titlul executoriu – Ordonanţa de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare.
Ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare.
Menţionăm că odată cu data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la o hotărâre judecătorească “definitivă şi irevocabilă” sau, după caz, “irevocabilă” se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească “definitivă”.

Deasemenea, ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti ori a altui înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie. Constatam astfel ca prin NCPC a fost eliminata procedura învestirii cu formulă executorie, drept pentru care exista numai procedura incuviintarii executarii silite.
În reglementarile anterioare, potrivit OUG 119/2007 ordonanţa de plată era considerata titlu executoriu pe când somaţia de plată trebuia învestită cu formula executorie ori prin NCPC aceste diferenţe de tratament pentru trecerea la faza executarii silite sunt inlaturate, existând o procedură unică pentru toate hotărârile pronunţate de instanţe.

Împotriva executării silite a ordonanţei de plată partea interesată poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât neregularităţi privind procedura de executare, precum şi cauze de stingere a obligaţiei ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei de plată.

Avocat Cătălina Mircea
SCA MIRCEA & ASOCIAŢII

Des intalnit, aparut in practica, dezvoltat de aceasta, de doctrina si jurisprudenta, lipsit de norme care sa ii determine definitia si continutul, contractul de intretinere ridica probleme pe de o parte datorita dificultatii cu care este delimitat de contracte asemanatoare cum ar fi vanzarea-cumpararea, in cazul in care bunul se instraineaza in schimbul unei sume de bani si a intretinerii, sau donatia cu sarcini, pe de alta parte datorita necesitatii determinarii regulilor aplicabile: cele ale contractului in general sau cele ale contractelor inrudite.

Raspunzand necesitatii existentei unui sistem unitar de reguli aplicate contractului de intretinere, Noul Cod civil redefineste aceasta notiune stabilind criteriile care il delimiteaza de contractele similare si ii determina specificul atat in ceea ce priveste conditiile de existenta, cat si in ceea ce priveste efectele.
In Noul Cod civil, contractul de intretinere are o reglementare proprie in Capitolul XVIII – „Contractul de intretinere”, din Titlul IX – „ Diferite contracte speciale”, Cartea a V-a – „ Despre obligatii”, art. 2254 – 2263.
Articolul 2254 din Noul Cod civil reglementeaza notiunea contractului de intretinere, astfel: „(1) Prin contractul de intretinere o parte se obliga sa efectueze in folosul celeilalte parti sau al unui anumit tert prestatiile necesare intretinerii si ingrijirii pentru o anumita durata. (2) Daca prin contract nu s-a prevazut durata intretinerii ori s-a prevazut numai caracterul viager al acesteia, atunci intretinerea se datoreaza pentru toata durata vietii creditorului intretinerii.”
Prin urmare, astfel cum era inteles pana in prezent in practica, contractul de intretinere, era acel contract prin care o parte instraina un bun al sau, in schimbul obligatiei asumate de catre dobanditor de a o intretine, fapt care in principal presupune, efectuarea de catre debitorul obligatiei de intretinere a unor prestatii in natura – asigurarea intretinerii – respectiv: asigurarea hranei, medicamentelor, asistentei medicale etc. si chiar, in subsidiar, suportarea unor costuri, eventuale, cu interventii medicale, asigurarea unei persoane care sa insoteasca temporar, sau chiar permanent, dupa caz, creditorul intretinerii. In Noul Cod civil, intinderea obligatiei de intretinere este prevazuta la art. 2257, astfel: “(1) Debitorul intretinerii datoreaza creditorului prestatii stabilite in mod echitabil tinandu-se seama de valoarea capitalului si de conditia sociala anterioara a creditorului. (2) Debitorul este obligat in special sa asigure creditorului hrana, imbracaminte, incaltaminte, menaj, precum si folosinta unei locuinte corespunzatoare. Intretinerea cuprinde, de asemenea, ingrijirile si cheltuielile necesare in caz de boala.”

In ceea ce priveste caracterele contractului de intretinere ar trebui mentionate aspectele de noutate aduse de Noul Cod Civil.
Astfel, conform vechiului Cod civil, contractul de intretinere era un contract cu titlu oneros, pentru ca o parte se obliga (instraineaza un bun) urmarind sa obtina in schimb o contraprestatie, respectiv intretinerea pe timpul cat va trai, intretinere constand in hrana, imbracaminte, ingrijiri medicale si invers: partea care presteaza intretinerea se obliga la aceasta urmarind, in schimb, un echivalent patrimonial constand in lucrul dobandit. Noul Cod civil ofera posibilitatea incheierii contractului de intretinere (precum si a contractului de renta viagera) si cu titlu gratuit – art. 2243 „Renta viagera poate fi constituita cu titlu oneros, in schimbul unui capital de orice natura, sau cu titlu gratuit si este supusa, sub rezerva dispozitiilor capitolului de fata, regulilor proprii ale actului juridic de constituire.”
In sistemul vechiului Cod Civil, aparea caracterul aleatoriu al contractului de intretinere, provenind din faptul ca partile nu cunosteau exact sansele lor de pierdere sau de castig la incheierea lui: o parte instraineaza un bun, astfel ca atat ea, cat si cealalta parte stiau de la inceput doar intinderea prestatiilor la care se obliga creditorul intretinerii; se mai stia ca cel ce presteaza intretinerea va face acest lucru pe tot parcursul vietii creditorului. Insa, in Noul Cod Civil acest aspect poate fi stabilit prin contract – intretinerea poate fi stabilita pe tot parcurul vietii creditotului, in cazul in care prin contract nu s-a prevazut durata intretinerii ori s-a prevazut numai caracterul viager al acesteia (alin. 2, art. 2254 din noul Cod civil „(2) Daca prin contract nu s-a prevazut durata intretinerii ori s-a prevazut numai caracterul viager al acestuia, atunci intretinerea se datoreaza pentru toata durata vietii creditorului intretinerii”).
Conform vechiului Cod civil, contractul de intretinere era in principiu, un contract consensual, intrucat, pentru formarea lui valabila era suficient acordul de vointa valabil exprimat al partilor; noul Cod civil modifica acest aspect, dobandind caracter solemn, prin impunerea formei autentice sub sanctiunea nulitatii absolute.
De asemenea, odata cu intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, contractul de intretinere devine un contract numit, ce are o reglemetare proprie in Capitolul al XVIII-lea, capitol ce ii poarta numele.
In vechiul Codul civil, conditiile esentiale ale contractului de intretinere erau prevazute in dispozitiile art. 948: “Conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt: capacitatea de a contracta, consimtamantul valabil al partii care se obliga, un obiect determinat si o cauza licita”. Forma, in regula generala, nu era o conditie esentiala a contractului de intretinere. Trebuie insa precizat ca in mod exceptional, atunci cand lucrul instrainat drept pret al intretinerii era un imobil (un teren sau o locuinta ori o unitate individuala) se cerea atat autorizatia prealabila de instrainare, cat si incheierea contractului de intretinere in forma autentica.
In Noul Cod Civil nu se face distinctie intre forma contractului de intretinere cand lucrul instrainat este un imobil si forma contractului de intretinere cand lucrul instrainat este un bun mobil. Astfel, potrivit art. 2255 din noul Cod civil „Contractul de intretinere se incheie in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute”. Forma autentica se impune datorita importantei actului data de efectele produse fata de parti ducand la iesirea din patrimoniul crediorului a unor bunuri de valoare mare si la grevarea patrimoniului debitorului pentru viitor cu o obligatie ce poate depasi emolumentul cules.

Pe langa conditia mai sus mentionata, noul Cod civil mai aduce un element de noutate cu privire la conditiile de validitate. Astfel, apare o conditie suplimentara de validitate atat in cazul contractului de intretinere, cat si in cazul contractului de renta viagera – acestea raman lipsite de efecte daca la data incheierii contractului creditorul suferea de o boala din cauza careia a murit in 30 de zile de la acea data. Art. 2247 „Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o renta pe durata vietii unei persoane care, la data incheierii contractului, suferea de o boala din cauza careia a murit in interval de cel mult 30 de zile de la aceasta data.”
Cu privire la rezolutiunea contractului de intretinere, in sistemul vechiului Cod civil, o alta intrebare care se punea in legatura cu efectele contractului de intretinere era acea daca pentru neexecutarea obligatiei de intretinere asumate prin contractul de intretinere se apeleaza la dispozitiile art. 1020-1021 C. civ. care lasau facultatea creditorului sa ceara executarea ori sa ceara rezolutiunea sau rezilierea, dupa caz, pentru neexecutare sau se apeleaza la dispozitiile art. 1647 C. civ. care interzic rezolutiunea contractului pentru neexecutare.

In practica judiciara nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la efectele pe care le produce rezolutiunea contractului de intretinere. Astfel, unele instante, au hotarat ca, in cazul admiterii unei actiuni in rezolutiunea contractului de intretinere, partile, fara distictie, urmeaza sa fie repuse in situatia anterioara incheierii conventiei, in sensul ca debitorul intretinerii trebuie obligat sa restituie creditorului bunul transmis la incheierea contractului, iar creditorul intretinerii sa restituie contravaloarea intretinerii primite pe timpul cat contractul s-a executat. Alte instante, dimpotriva, au considerat ca in cazul rezolutiunii contractului de intretinere, persoana obligata la prestarea intretinerii, care nu si-a indeplinit obligatiile din cauza unor imprejurari ce-i sunt imputabile, nu are dreptul sa ceara restituirea celor ce a prestat in executarea contractului. Ultima solutie este cea legala.

Acest aspect este reglemetat de Noul Cod civil la art. 2263, alin. 5 care prevede ca in cazul in care rezolutiunea se pronunta datorita neindeplinirii culpabile a obligatiei de intretinere, debitorul in culpa nu poate obtine restituirea prestatiilor de intretinere deja executate.
In concluzie, avand in vedere vidurile legislative care existau in materia contractului de intretinere, tinand seama de aplicarea uneori neuniforma in practica judiciara a dispozitiilor legale, aceste modificari aduse prin Noul Cod civil nu erau doar oportune, ci chiar necesare, in vederea aplicarii mai consecvente a legii.

Av. Raluca STEFAN
S.C.A. Mircea si Asociatii

Bibliografie:
Contractul de intretinere si de renta viagera – Luminita Cristina Stoica, Editura Hamangiu 2011
Revista de Stiinte Juridice – Codul Civil Roman intre traditie si reforma la 140 de ani de la aplicare (Contractul de intretinere – act numit in proiectul Codului civil)

(2) Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.

(3) Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plăteasca în caz de abuz sau de fraudă vădită.

(4) Emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie.

(5) În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent.

(6) Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres.

(7) Dacă în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie.

Noul Cod civil defineşte scrisoarea de garanţie ca un angajament irevocabil şi necondiţionat de plataă al cărei executare se face la o prima şi simpla cerere.
Emitentul scrisorii de garanţie bancară (banca) este obligat să verifice doar forma cererii de executare la simpla solicitare a beneficiarului.

Noua legislatie arată că emitentul nu poate fi obligat să plătească în caz de abuz sau fraudă validă, în condiţiile în care, prin introducerea abuzului se poate permite suspendarea nemotivată de la executare.
În legislaţia achiziţiilor publice, ca legislaţie specială faţă de Codul Civil, constatăm că există art. 2781 din OUG nr.34/2006 actualizată, articol care a fost introdus prin punctul 68 din Ordonanţă de urgenţă nr. 76/2010 începând cu 02.07.2010 şi care arată că autoritatea contractantă are dreptul să execute Scrisoarea de garanţie bancară prezentată de agentul economic participant la o procedură de achiziţie publică în situaţia respingerii contestaţiei acestuia din urmă.
Art. 2781. – (1) În măsura în care Consiliul respinge contestaţia, autoritatea contractantă va reţine contestatorului din garanţia de participare în raport cu valoarea estimată a contractului următoarele sume:

a) între 63.000 lei şi 420.000 lei inclusiv – 1% din această valoare;

b) între 420.001 lei şi 4.200.000 lei inclusiv – 4.200 lei + 0,1% din ceea ce depăşeşte 420.001 lei;

c) între 4.200.001 lei şi 42.000.000 lei inclusiv – 7.980 lei + 0,01% din ceea ce depăşeşte 4.200.001 lei;

d) între 42.000.001 lei şi 420.000.000 lei inclusiv – 11.760 lei + 0,001% din ceea ce depăşeşte 42.000.001 lei;

e) între 420.000.001 lei şi 4.200.000.000 lei inclusiv – 15.540 lei + 0,0001% din ceea ce depăşeşte 420.000.001 lei;

f) peste 4.200.000.001 lei – 19.320 lei + 0,00001% din ceea ce depăşeşte 4.200.000.001 lei.

(2) În măsura în care instanţa competentă admite plângerea formulată împotriva deciziei Consiliului de respingere a contestaţiei, autoritatea contractantă are obligaţia de a returna contestatorului sumele prevăzute la alin. (1), în cel mult 5 zile lucrătoare de la data pronunţării deciziei instanţei de judecată.

Raportat la această reglementare, autoritatea contractantă are posibilitatea de a solicita Băncii executarea scrisorii de garanţie bancară de participare la licitaţie, adresând o simplă cerere însoţită de Decizia CNSC ori a instanţei şi de Scrisoarea de garanţie, fără alte formalităţi.
Acesta este unul din riscurile pe care operatorul economic şi l asumă atunci cand considerându se vătămat înţelege să acţioneze împotriva unui act pe care îl consideră nelegat şi care vine de la autoritatea contractantă.
Drept urmare, operatorul economic va pune în balanţă şi va analiza în mod serios dacă îşi asumă riscul de a pierde garanţia de participare prin promovarea Contestaţiei, verificând mai atent motivele pe care îşi va baza Contestaţia, ştiut fiind faptul că în unele procedure suma care reprezinta garanţia de participare poate avea o valorea însemnată.

SCA MIRCEA ŞI ASOCIAŢII
AV. CĂTĂLINA MIRCEA